vineri, 17 iunie 2011

Memoria Securității sau memoria colectivă

Vă invit să răsfoiți textele disparate care formeaza unul din volumele Dosarului de urmărire informativă pe care Securitatea mi l-a dedicat, construit, începând din 1972. Mobilizare exagerată, desigur. Mi s-a făcut un serviciu de arhivare, pentru care, cu toată ironia de care voi fi în stare, va trebui să-i mulțumesc, măcar post-mortem, decedatului locotenent colonel Grama Nicolae de la Securitate județului Mureș, responsabil cu neumila mea persoană, caruia îi voi dedica poate notele însoțitoare ale acestui dosar. Uneori Grama, privindu-mă peste ochelarii negri, de adevărat agent, cu o umbră de ironie în ochi, mă lăsa să înțeleg că știe mai multe despre mine, alteori nu a reacționat, chiar când eram agresiv, probabil ca să nu deconspire informatorii care îl ajutau.
Printre ei, erau oameni de cultura din Mureș, colegi de redacție la un moment dat. Dar principalele informații le furnizam chiar eu, prin corespondența purtată cu străinătatea, pentru a obține burse de studiu, sau cu prietenii din țară, citită și rezumată de specialiștii Securității, care îmi deschideau epistolele cu toate precauțiile tehnice obișnuite, prin telefoanele date, ascultate, transcrise în scurte note de alți specialiști. Iar eu bănuiam dar nu am avut niciodată proba. 
Toate acestea NU sunt literatură. Dar descriu, indirect, destul de exact zgomotul de fond social, moral și politic care însoțea, bruia scrisul în general, redactarea unei revistei de cultura cum era Vatra, în perioada nazional-comunismului ceaușist. Unele documente aparțin istoriei literare, ele pot fi înțelese doar dacă se cunoaște un context, din ce mai incert, depărtat azi. Nu am fost erou, nici nu am dorit să fiu. Aș fi vrut, pur și simplu, să-mi fac bine treaba de redactor, meserie pe care am învățat-o din mers și care îmi plăcea și îmi place, să scriu literatura, să-mi exercit vocația de critic literar. Credeam exercițiile de memorie și de sinceritate sunt, dacă nu suficiente, măcar necesare pentru a participa la refacerea unei lumi distruse de invadatori. Dar «… tuturor păream suspect» și a trebuit să plec undeva.


Memoricidul căruia i-a căzut victimă cultura română dupa 1945 este obsesia mea, sfâșierea mea. Urăsc deci pe toti cei care au contribuit la distrugerea cărților, la interzicerea lor, pe toți cei care au cântat în struna colonizatorilor sau au devenit cozi de topor. Nu-i pot ierta, chiar dacă unii au făcut și ceva bine după perioada violenței «revoluționare». Cei care nu și-au făcut mea culpa, nu s-au spovedit public, fiindcă răul făcut de ei a fost public, rămân pentru mine niște nemernici. Niște călăi care au fost uneori, din întâmplare, și victime.
Dan Culcer

Niciun comentariu:

România

Loading...